Cum să trăiești fără un picior. Istoria Anei Tăbăcaru
„Pe 31 martie, cu zâmbetul pe buze, cântând, am fost dusă în sala de operație. Acolo am adormit și m-am trezit fără picior"

autor: Laura Muruzuc
Există câteva subiecte despre care vorbim rar, pentru că ne simțim mai sigur când nu ne gândim la ele. E timpul să schimbăm acest concept. Să învățăm cum se discută despre lucrurile care se întâmplă alături de noi, oricât de dure nu ar fi ele. Tăbăcaru Ana este un exemplu puternic despre cum e să trăiești cu o diagnoză. Știe despre cancer din lucruri trăite. Știe că odată cu el viața se împarte în până și după.

Am stat la o discuție sinceră despre această trecere, despre cum e să porți în tine o boală, ce înseamnă vulnerabilitatea și cum e să trăiești de 21 de ani cu un singur picior.
Cu ce vă ocupați înainte de a afla diagnoza?
– Era anul 1997, lucram la teatrul Luceafărul în calitate de șef al trupei de actori, în munca pe care o făceam cel mai tare îmi plăceau oamenii. În vara acelui an m-am lovit la genunchi. O banală situație, și au început durerile. M-am întors din concediu, am decis să montăm spectacolul Hamlet, un spectacol de zile mari! Organizasem și un turneu. La 1 decembrie, a început sezonul de spectacole pentru copii. Ba mă durea piciorul, ba nu, în ianuarie însă deja nu mai puteam călca pe el.
Cum e să stai în așteptarea unui răspuns ce îţi poate schimba viaţa?
– Am făcut mai multe examinări, am trecut radiografia. La aparatura de pe acele vremuri nu s-a văzut nimic, n-am avut de unde să știu că e un fel de cancer începător. Am început tratamentul, dar era greșit și organismul meu a reacționat – mi s-a umflat piciorul. Am trecut pe la mai mulți medici, am încercat mai multe metode. Şi nimic. Pe 6 martie am făcut radiografie pentru a doua oară.
Eu i-am spus medicului: Spuneți-mi direct ce se întâmplă, cât e de bine, cât e de rău, spuneți-mi cum e, nu mă interesează să văd roz și bomboane. Este doar organismul meu, eu decid, și eu aș vrea să știu ce se întâmplă.

Și el mi-a spus: Ostiosarcoma.
Eu am înțeles ce e asta, sarcoma înseamnă cancer la os. Aveam cancer de gradul IV.
Ce a fost cel mai greu în acest proces?
– Au fost mai multe. Am luat decizia care mi-a părut cea mai bună. M-am gândit că trăiesc oamenii și fără un picior, că îmi sunt încă mici copiii şi că îmi place viața.

A trebuit să facem scanarea, ca să aflăm de unde să-mi fie amputat piciorul. Pentru aceasta aveam nevoie de o ampulă de Izotop, pe care în ţara noastră nu o puteai găsi. M-a ajutat un bun prieten actor să fac rost de ea, de peste hotare. Tot atunci căzuse o zăpadă…, parcă erau toate împotriva mea. Acea ampulă a călătorit mult până la mine. A ajuns abia pe 26 martie.
Cum a fost acea zi?
– N-am spus nimănui nimic, n-am întrebat pe nimeni. A fost decizia mea. Am avut și dubii, bineînțeles. Aveam și o durere, pe care nici nu o pot descrie. Mă gândeam la copii și chiar la mine, să văd soarele, ce bucurie! Pe 31 martie, cu zâmbetul pe buze, cântând, am fost dusă în sala de operație. Acolo am adormit și m-am trezit fără picior.
Care a fost prima senzație?
– Eu eram pregătită pentru cele ce se întâmplă. A fost cam straniu… Vrei să cobori din pat, te ridici și mai departe nu poți face nici un pas. Dar eu m-am impus să mă deprind cu această situație și să mă pot descurca. În general am un caracter de fier.
Cum s-au schimbat lucrurile după intervenţie?
– S-au schimbat foarte mult. În primul rând, pentru că am devenit dependentă de cărucior, nu mă puteam deplasa nicăieri. Mai ales, când eram la bloc. Înainte, piciorul era mai puternic și puteam să sar pe rând scările, de la etajul trei până jos. Cel mai periculos e că stai toată ziua într-o cameră, ești într-un singur spațiu. De ce periculos? Pentru că ani de zile vezi un singur scaun, un singur perete, un singur pat. Îți poți ieși din minți.
Boala a însemnat schimbări și la locul de muncă. Le-a luat pe toate drept o încercare. De la șefa trupei de actori a trecut la verificarea biletelor. La început, cât timpul de afară era potrivit s-a descurcat…, dar, odată cu căderea zăpezii, îi venea greu să lupte cu toate obstacolele.

Acum, ca să se mențină în formă, doamna Ana are câteva activități preferate. Are o mașină veche de cusut, la care își reface hainele, coase cearșafuri, coșuri de pernă și alte mărunțișuri. Toate le face cu răbdare.

Are o carte veche, fără copertă, cu modele și sfaturi de croitorie, adusă în dar de peste hotare, pe care o consultă când are nevoie. Adoră să citească. Are această pasiune de mică, de când a ales să lucreze la bibliotecă, în orele libere. Avea acces la toate cărțile, pentru că era responsabilă. Unul dintre scriitorii ei preferați este Ion Druță, pentru sensibilitate și detalii.
Cum sunt relațiile de familie în astfel de momente?
– Eu n-am văzut-o pe mama până când n-am fost sigură că mă pot descurca. Știam că o să-și facă griji, știam ce tragedie va fi pentru ea, de asta nu i-am spus nimic. M-am dus la centrul de protezare, de unde mi-am luat o proteză temporară. Am învățat din nou să merg. Abia atunci m-am dus acasă, ca să-i arăt că nu-i nimic grav, că pot avea grijă de mine, că sunt în stare să fac ceva. A plâns mama.
Care este cea mai mare provocare?
– Ele sunt două. Prima este despre acces. Cu această problemă mă ciocnesc de fiecare dată când mă pornesc undeva. Deși se întâmplă foarte rar, să mergi cu transportul public e un eșec, rar cineva e receptiv și are răbdare să te ajute. Instituțiile nu au rampe pentru cărucioare, sau au, dar să meargă pe ele cel care le-a făcut!

A doua a fost mai personală. Nu mi-am permis niciodată să mă plâng, să pun problemele mele pe umerii altora, nici măcar ai celor dragi. Eu socot că aceasta este încercarea mea și că trebuie să merg înainte.
De ce e atât de greu să facem față problemelor de sănătate?
– Dacă vrei te deprinzi. Unii se apucă de sticlă, că le trece amarul… Eu îi mulțumesc Domnului pentru fiecare zi. Sunt așa de fericită că văd soarele. Eu în genere iubesc viața foarte mult. Alții au o fire slabă și renunță, eu numesc asta sine distrugere. Oare nu-i așa? Boala şi aşa e o cumpănă, nu o complica… ridică-te și mergi mai departe.
Vorbiți despre Dumnezeu, în aceste momente credința devine mai puternică?
– Eu am crezut întotdeauna, de când eram mică. Nimic nu s-a schimbat. După boală și mai tare credeam că Dumnezeu a făcut o minune, pentru că mi-a dat posibilitatea să-mi testez voinţa. Chiar dacă nu are parte de susținerea celor din jur, un om n-ar trebui să dispere.

Eu am fost susținută, dar nu te poți baza mereu pe altcineva. Trebuie să dai din coate, să depui efort, să-ți pese de tine și să mergi înainte.
Cum ar trebuie să ne trăim viața?
– Nu cred că există o cale unică pentru toți. Cred că e foarte important să iubim. Să iubim viața și să fim recunoscători pentru fiecare zi. Să ne iubim pe noi, să iubim animalele. Nu există o soluție generală, dar n-ar trebui niciodată să ne dăm bătuți. Trăiești, ce fericire!
  • 28
  •  
  •  
  •  
  •  
2018-08-29T15:44:13+00:00